kyky's workshop

calatorind prin mine...

2011-04-01T18:04:00.000+03:00

Calatorind in trecut, si ce va mai ramane din prezent…

Fulgi razleti, apus de soare si liniste absurda. Niciodata nu vei putea ghici cat de rosu e rosul, cat de infinit e universul, cat de tacuta e iarba. Niciodata nu vei afla cate cuvinte ai folosit in decursul vietii, niciodata nu vei sti cu siguranta cat de mult ai fost iubit.

Uneori singuratatea e cea mai buna metoda de a fi alaturi de cei pe care ii iubesti. Nu poti sa iti dai seama de ce ai langa tine decat abia atunci cand pierzi acel lucru. Niciodata nu vei simti absenta unui lucru mai mult decat atunci cand acesta este absent.

Pantofi cu toc, guma de mestecat cu aroma de pepene galben, aburul imprimat pe geamul taxiului care te duce intotdeauna la destinatie, dar de fiecare data pe alt drum.

Un stranut, o imbratisare, un semn de ramas-bun, o pisica ce toarce, mirosul de covrigi fierbinti, o esarfa albastra, perechea de ochelari ce iti arata mereu lucruri ce nu exista cu adevarat, buze rosii, un gust intepator, o melodie…

Cum ai putea sa vezi artificiile daca nu ai incercat niciodata sa privesti spre cer? Cum ai putea sa atingi roua de dimineata de pe firele subtiri de iarba daca nu stii ce culoare au ele? Cum ai putea sa te bucuri de parfumuri daca nu te-ai oprit niciodata sa respire aerul curat de munte? Cum ai putea sa iubesti pictura daca degetele tale nu au fost niciodata murdare de pete de culoare ?

Trecutul ne sopteste mereu ce ne rezerva viitorul insa prezentul ne impiedica mereu sa ascultam.

Dungi, aroma cafelei fierbinti proaspat facuta dimineata, parul abia spalat, sosete colorate cu degete, sarutul persoanei iubite, examene interminabile, curatenia de Craciun, faguri de miere, lanuri intregi de levantica, sute de stele cazatoare, strazi pavate cu bucati sangerii de caramida.

Simtim adierea vantului, auzim catecele de la radio multumita vecinului de la semafor, gustam zi de zi acelasi clor din apa, mirosim intotdeauna benzina amestecata cu praf si parfum mult prea scump pentru portofelele luate de la reduceri.

Cum sa te gandesti ca ai putea vreodata sa traiesti altfel decat in ignoranta propriului eu? In sinea ta stii ca nimic nu se va schimba niciodata, oricat de gentil ai fi, oricat ai face economie la apa, pe oricati oameni ai ajuta.

Nu poti decat sa calatoresti prin timp, sa numeri secunde, clipe, eternitati, sa traiesti fara regrete cu zambete de schimb in portofel. Nu poti decat sa razi obscen de tare la bancuri foarte proaste, nu poti decat sa nu asculti injuriile ce iti sunt adresate cu rautate. Nu poti decat sa speri in stele mai stralucitoare.

the right kind of wrong

2011-01-31T23:00:00.000+02:00

Cand intri intr-un magazin toate vanzatoarele rasar de dupa rafturi cu un zambet larg ca si cum ar veni Mos Craciun. Daca se intampla sa vada si un portofel iesind de pe undeva ori carduri de credit atunci hei, chiar ca e ziua lor buna... Insa nu trebuie sa te lasi niciodata dusa val, de sfaturile „calde” ori de accordul lor ptr a cumpara ceva sau ptr a refuza altceva.

La fel e si cu barbatii. Vezi ceva ce iti place ca sa constati mult mai tarziu ca defapt nu e ceea ce iti trebuie tie. Si de cate ori nu am cazut oare in astfel de capcane? Un tip aratos, tipul durului care te face sa te simti admirata ca niciodata dar, care nu e „the one” nici pe departe. In astfel de situatii nu iti ramane decat sa savurezi cireasa si sa fugi in directia opusa cat poti de repede dupa.

Cateodata e bine sa pleci undeva unde sa poti uita de toti si de toate, sa nu stie nimeni ce iti apasa sufletul. Cateodata e bine sa nu stii pe nimeni, sa poti sa o iei de la inceput. Cateodata... e bine doar sa fii tu, sa nu iti pese de nimeni si nimic. Chiar daca asta inseamna sa iti lasi prietenii, sa ratezi o cafea ori sa pierzi o intalnire importanta. Uneori simti nevoia sa fii doar tu, patul, o pereche de pijamale si o cana mare de ciocolata calda.

Cateodata e bine sa plangi, sa iti inchizi telefonul, sa nu vrei sa mai auzi pe nimeni. Cateodata e bine sa rememorezi lucrurile din trecut, e bine sa intelegi cum stau lucrurile in prezent. E bine sa iei decizii care te vor ajuta pe viitor, care nu te vor mai face sa suferi. Cateodata e bine sa renunti.

Cine a zis ca singuratatea poate fi uneori cea mai buna prietena oare stia ce inseamna o relatie de lunga durata?

Un duet nu e intotdeauna atat de interesant ca un solo, asa cum nici un cuplu nu este intotdeauna ceea ce pare. Octavian Paler spunea „Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc . Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.”. Doi oameni pot ascunde multe secrete asa cum pot ascunde si multa dragoste. Insa nu intotdeauna o rochie frumoasa e si ieftina. Toate lucrurile bune cer sacrificii si multa munca.

Relatiile insa sunt mult mai capricioase decat vremea. Invata sa apreciezi umbrela sub care iti ascunzi noua nuanta de par, noii pantofi Jimmy Choo ori colierul ruginit dar atat de in voga al bunicii, oricat de gaurita ori veche ar fi ea.

Asa ca e bine cateodata sa stai departe de tentatie, mai ales daca e promotie la barbati singuri...

Povestea unei cani cu suflet

2011-01-02T17:09:00.000+02:00

Cana aburinda cu ceai fierbinte se incadreaza perfect in mainile tale. Aburul iti inunda sinusurile, trezindu-ti cele mai adanci simturi. Mana ta simte caldura canii de ceai care iti incalzeste sufletul. Cine ar fi crezut ca o cana de ceai poate fi atat de complexa si de plina de semnificatii?

Fiecare cana are povestea ei. Una e neagra, alta albastra, alta are gravat numele cuiva ori are chiar poza persoanei dragi. Fiecare cana a fost produsa ori in fabrica, ori a avut parte de ingrijire temeinica din partea cuiva care a trudit ore intregi pentru a crea cana de ceai perfecta.

Fiecare cana are un destin. O cana de cafea poate uni doua persoane. O cana de ciocolata calda poate calma o persoana agitata, relaxand-o, facand-o sa uite toate necazurile. O cana de ceai iti poate incalzi inima, sufletul, intreaga zi, aducandu-ti un zambet pe buze.

Fiecare cana inseamna o noua sansa. Depinde de tine daca alegi sa faci un pas inainte sau doar sa gusti savoarea lichidului colorat din cana. Depinde de tine daca vrei sau nu sa traiesti viata din plin, sa te distrezi, sa razi, zambesti, iubesti, sa profiti si de cele mai mici ocazii care iti apar in cale. Depinde de tine daca folosesti cana ca un obiect de bucatarie ori ca un obiect de suflet.

Fiecare persoana are o cana. Fiecare are o cana de suflet din care bea cafeaua de dimineata ori ceaiul de seara. Fiecare are o poveste. Fiecare are o cana care spune la randul ei o poveste. Poate fi o poveste trista ori o poveste amuzanta, fie o poveste de dragoste.Orice fel de poveste ar spune cana, ea mereu e langa tine ca sa vegheze asupra ta, sa te indrume in momentele dificile, sa iti ofere idei, sa iti deschida noi orizonturi, sa te ajute sa incepi o noua poveste. Ea e mereu acolo in noptile tale albe, gata sa te incalzeasca.

Fiecare cana are un nume. Poate fi eu, tu, noi…poate fi unul din acestea sau toate trei. Poate fi cana cu parfumul tau sau cu parfumul persoanei dragi. Poate fi cana cu nume ciudat sau poate e doar CANA.

Fiecare cana are un stapan. Desi toate canile prefera sa aibe prieteni si nu stapani. Toate canile sunt dragastoase, toate canile sunt pline de afectiune, toate canile raspund in fata cuiva. Fie ca e marele consiliu de portelan, fie ca e detinatorul ei, cana trebuie sa raspunda in fata cuiva de fiecare lucru infaptuit. Daca un cuplu se cearta la cafeaua de dimineata cana e raspunzatoare pentru cearta. Ea trebuia sa indulceasca sulfetul celui care o folosea, ea trebuia sa indulceasca cuvintele celor doi, numai ea e de vina.

Fiecare cana poate ajunge in rai. Chiar daca e noua, veche, ciobita, crapata, sparta, chiar daca e rosie sau galbena ori verde, fiecare cana in parte ajunge in rai. Poate ca nu au ele aripi de arhanghel insa au o toarta zdravana care le ajuta sa zboare pana la cer si dincolo de el.

Fiecare cana viseaza. Fie ca viseaza lapte, ori miere, fiecare cana din lume viseaza.

Fiecare cana are o farama de frica. Niciunei cani nu i-ar placea sa fie sparta, crapata ori scapata pe jos. Fiecare cana din lume e ingrozita de faptul ca s-ar putea demoda si nu ar mai putea fi prezenta pe masa din bucatarie.

Fiecare cana e mai mult decat o cana. E o parte din sufletul fiecaruia, e o farama de noi, o combinatie de visuri, dorinte, iubire, dezamagire, dor… fiecare cana spune mai multe povesti. Opreste-te, savureaza o cana de ceai fierbinte si asculta-i povestea…

Gogule, probleme?...

2011-01-02T14:46:00.000+02:00

Termina-ti cafeaua. A fost prea amara? Eh, asta e. Se mai intampla ca oamenii sa iti greseasca comanda. A inceput sa ploua afara si nu ti-ai luat umbrela? Eh, trebuia sa te uiti la meteo. Oricum , nimeni nu a murit din cauza unui strop de apa. Te-a stropit o masina? Eh, e vina lui ca e dobitoc si nu te-a vazut ori ca nu a stiut ca groapa aia era acolo. Ti-ai uitat protofelul in cafenea si nu il mai gasesti? Asta se intampla cand te gandesti la mai multe lucruri odata. Nu te oftica, e vina ta.

E vina ta ca nu ai spus tare si raspicat ce vrei cu adevarat sa bei dimineata. E vina ta ca nu ai tipat atunci cand ti s-a gresit comanda. E vina ta ca nu ti-ai facut timp sa te uiti 2 minute la meteo. E vina ta ca ai fost prea lenes si nu ti-ai luat umbrela preventiv. E vina ta ca nu ai fost atent la masina care te-a stropit. E vina ta ca nu ai platit taxele si ca din cauza neplatii taxelor s-au format gropi in care s-a acumulat apa care a ajuns pe pantalonii tai noi si pe haina ta scumpa. E vina ta ca ai capul in nori si te gandesti la tot felul de prostii si iti lasi portofelul pe unde apuci. E vina ta ca nimic nu iti iese asa cum vrei.

Cam asa s-ar putea sa ajungi sa gandesti dupa ce excluzi ideea ca tot universul comploteaza impotriva ta.

Ai probleme? Razbuna-te pe subalterni, pe cana ta veche si ciobita, pe prietena ta. Razbuna-te Gogule. Razbunarea, arma prostului, e singura ta sansa sa te simti mai bine. N-ai bani de terapeut? Nu-i nicio problema. Razbuna-te. Pe tine, pe ei, pe viata.

Esti pesimist? Nu mai fi.

Esti optimist? Nu mai fi.

Esti TU? Fii tu in continuare! Nu te opri. Nu renunta la lucrurile care te definesc ca persoana. Nu lasa pe nimeni sa te insulte oricum ai fi. Nimeni nu se asteapta sa fii Newton, Einstein, Lincon, Da Vinci. Nu trebuie sa fii nici macar Bill Gates. Trebuie doar sa fii TU si poti fi mai bun decat toti cei de mai sus.

Problemele tale sunt nimicuri pe care le poti depasi doar fredonand o melodie. Imagineaza-ti ca problema ta e o papadie. Sufla asupra ei si va disparea din fata ta. Poti depasi orice obstacol. De ce? Pentru ca esti un invingator atunci cand iti propui ceva. Esti un invingator Gogule si nu lasa pe nimeni sa iti spuna altceva.

when you say nothing at all....

2010-06-17T23:32:00.000+03:00

fiindca am stat pe tusa in ultimele doua saptamani incercand sa invat ptr bac (la grografie + la istorie, multumesc pe aceasta cale lu' domnu' poloBOC si lu' nea fune(b)riu), fara niciun rezultat, m-am hotarat sa nu las iar blogul in paragina (nu de alta dar nu prea imi plac paianjenii) si sa postez un fragment mai vechi din ceea ce s-a dorit a fi un scurt roman politist/de dragoste.

romanul (nici chia) nu e nici pe departe terminat iar fragmentul de mai jos nu a fost corectat. unele parti le veti considera poate siropoase, altele infantile, ei bine l-a scris neuronul meu de acum aproape 2 ani...so...deal with it.

astept pareri (sincere)...

PS: nu are diacritice
PPS: daca va plictisiti dati play la melodiile din playlist...

Scrisori cãtre mare

In ziua aceea iarna parea ca vrea sa puna stapanire pe intreg cuprinsul marii inainte de vreme. Valuri inalte de aproape patru metri , frigul ce iti facea pielea sa crape, vantul care rascolea pietrele, toate prevesteau venirea unei ierni geroase. Baracile albe, putrezite, de pe malul marii se clatinau in bataia vantului puternic facand lemnul sa trosneasca zgomotos speriind pescarusii rataciti. Corabiile din port dansau un vals naucitor care le inunda la fiecare rasucire din ce in ce mai mult. Batranii locului spuneau ca marea involburata e semn rau, ca prevesteste moartea celor care i-au subestimat puterea. Altii, mai credinciosi din fire, credeau ca marea e doar o unealta de-a lui Dumnezeu pentru a-i face pe oameni sa isi indrepte greselile.

- Nu e de mirare ca marea se razbuna pe noi. Avea dreptate al batran, dumnezeu sa il ierte, cand spunea ca marea a suferit prea multe nedreptati din partea noastra. Ce ne inchipuiam? Ca o sa scapam asa de usor ?

Insa nimeni nu il asculta pe batranul Philippe. Afara furtuna urla atat de tare incat Mona, cateaua de un maro spalacit care ii fusese credincioasa batranului aproape douazeci de ani, se ghemuise sub picioarele stapanului, schelalaind usor cand valurile se spargeau zgomotos de stancile reci.

Luca se ridica de pe scaun si incepu sa se plimbe prin incaperea mobilata modest. Mobila veche, mancata de carii aproape mai statea in picioare. Pe alocuri, varul cazuse, lasand la vedere goliciunea peretelui. Deodata, un fulger lumina incaperea. Luca isi aduse aminte ca trecuse inca o saptamana de cand trebuia sa primeasca un raspuns de la tatal lui. Ii ceruse urgent niste bani insa nu primise nimic. Nici macar o telegrama. De cand ii murise mama nu mai primise niciun ban de la tatal lui. Sperase sa se poata intretine singur insa pescari erau destui iar marinaria nu mai mergea. Riscuri prea multe, bani prea putini. Nu, el era altfel. El vroia bani multi, castigati usor. Vroia sa treaca pe strada imbracat elegant, sa intoarca femeile capul dupa el, sa il barfeasca zile intregi pentru frumusetea, inteligenta si banii lui. Din pacate, frumos nu era, inteligent nu fusese niciodata dar ii mergea mintea cand venea vorba de siretlicuri, iar bogat, ei bine, bogatia se pierduse pe undeva pe drum. Se sprijini de fereastra cu pervazul albastru. Valurile faceau aproape imposibila vederea nisipului.

- Cine e destul de nebun ca sa iasa afara pe furtuna asta?

- V-am spus eu…acum vedem naluci, in curand o sa ne vedem strabunii…spuse Philippe.

- O mai taci din gura omule ! Nu vine nimeni. Poate ca baiatul are vedenii de foame. Ti-e foame puiule?il intrebase nevasta batranului.

- Nu, chiar e cineva afara, in furtuna. Am crezut ca mi s-a parut, dar nu. Chiar e cineva aproape de stanci! Mi se pare ca e …o femeie !

- O doamne. Repede ! Duceti-va si faceti ceva! hai barbate! Ridica-te de pe scaunul ala! O sa te prinda judecata de apoi tot pe scaunul ala vechi si putred.

Luca iesise in graba, fara a mai apuca sa isi ia pe el haina. Din urma, venea greoi si batranul satului, subrezit de reumatism. Femeia inchise usa din urma lor si ramase lipita de fereastra, urmarind cu sufletul la gura fiecare miscare a celor doi.

- O doamne. Te rog ajuta-i sa ajunga la timp pentru a o salva pe saraca femeie.

Gustul sarat al apei ii paru cunoscut buzelor. Adierea vantului, marea, oamenii din port ii aduceau toate aminte de el. Nu cunostea nimic altceva in afara de el, in afara de mirosul lui usor sarat, parul aspru si iubirea ce i-o purta. Nimic altceva nu parea important pe langa imbratisarea lui care acum ii lipsea mai mult ca niciodata. Si ceata...ceata care o invaluia ii stergea orice inchipuire a realitatii.

- Ceaiul asta o sa iti faca bine draga, crede-o pe cuvant pe batranica, ii spuse femeia facandu-i cu ochiul.

Insa tanara nu vazuse contractia muschiului asa cum nu ii vazuse nici pe cei doi salvand-o, nici ploaia, nici stanca, nici abisul in care era gata sa se arunce.

- Ar trebui sa o lasam sa se odihneasca.

- D a’ ce femeie? Nu poate sa doarma pe scaun? Inchide ochii si gata!...

- Of, de ce mi te-a scos Dumnezeu in cale nici acum nu stiu… Nici macar in prezenta altora nu te poti controla.

- Ei, ca mare lucru intelege ea…Nici nu stii daca intelege ce spunem. Don’soara, intelegi ce spun?

- Mai termina omule ca te aude…are nevoie de un somn bun, caldura si un ceai fierbinte. Asa ca hai sa o lasam sa se odihneasca.

Dar femeia nu auzea. Nu mai vroia sa auda nimic. Ii fusese de ajuns cat vazuse si auzise in ultimul timp. Cei doi batrani impreuna cu Luca iesira din camera mica, ticsita cu lucruri vechi si o lasara pe tanara sa doarma.

- Daca mai statea mult acolo, in furtuna, nu o mai gaseam. De slaba ce-i o luau curentii...ce ti-e si cu femeile astea. Eu cand te-am luat pe tine nu erai asa de transparenta. Aveam pe ce pune mana, nu ca acum. Ti-e si mila de barbatii astia.

Femeia zambi. Isi aducea si acum aminte ziua in care se casatorise cu Philippe. El - asteptand la altar, imbracat intr-un costum negru asa cum nu mai avea sa il vada niciodata, ea – numai bine facuta, pentru unii chiar un pic prea bine facuta, toata un zambet, si rochia, o rochie alba (defapt un alb care aducea mai mult cu o nuanta de crem spalacit) cu broderie asa cum rar se gasea pe vremea aia. Da, isi aducea aminte acel da sincer (pe care nu il regretase niciodata desi uneori era destul de dificil sa stai in preajma lui Philippe), primul sarut, prima noapte de dragoste, prima cearta. Mereu se certasera din pricina faptului ca nu avusera copii. De-a lungul anilor spiritul matern nu o parasise insa pe batrana Theo si asa il lua sub aripa ei protectoare pe Luca. Fara parinti langa el, avea nevoie de tot ajutorul posibil iar norocul i-i aduse in cale pe cei doi batrani care, de-a lungul anilor ajunsera sa il considere fiul lor.

- Ar trebui sa vedem ce mai face fata aia. Luca, fii dragut si du-te sa vezi daca are nevoie de ceva cat timp fac eu o supa.

Baiatul asculta rugamintea batranei fara a se opune. La urma urmei poate se va alege si el cu ceva. Cine stie? Poate ca fata avea niste maruntis la ea, macar bani de paine, tigari…

Ciocani usor in usa zgaraiata si, dupa ce nu auzi niciun raspuns, intra. Incaperea luminata slab dezvalui trupul tinerei intinsa pe pat, dormind profund. Facu cativa pasi, si de aproape, Luca realiza ca femeia era chiar frumoasa. Vrand sa o priveasca mai de aproape Luca observa ca tanara tinea in mana un bilet motolit, ce parea sa aiba o oarecare vechime. Cu grija, fara a o trezi, Luca ii lua biletul din mana. Se apropie de fereastra ptr a putea vedea mai bine continutul hartiei. Scrisul, sters aproape in intregime din cauza vremii dar si a ploii torentiale de afara, abia se mai putea deslusi :

“ Stimata doamna Robert,

Va anuntam cu regret ca sotul dumneavoastra, Ethien Robert, comandantul vasului Columbus a fost dat disparut in urma unui accident cauzat de o furtuna puternica in data de 27octombrie, impreuna cu restul echipajului aflat la bord. Pana acum au fost gasite trupurile neinsufletite a doi barbati care se aflau pe vas in momentul impactului. Cercetarile sunt in curs. Urmeaza sa va tinem la curent cu noutatile primite de la echipajele care se ocupa de caz.

Cu stima,

Fracois Martine,

comandantul Fortelor Marine Franceze “

Desi era casatorita, Luca nu reusi sa vada pe degetele femeii vreo verighta, ori un inel de logodna. Cine stie, poate ca ii cazuse din pricina furtunii de afara.

- Ethien …

Probabil din cauza febrei, femeia incepuse sa delireze, pronuntand numele celui care pana de curand ii fusese un sot fidel si iubitor.

- Ethien…poza…acasa…

Cu toate ca nu absolvise un liceu, lui Luca nu ii lua mult sa isi dea seama ca femeia vroia o anumita poza de acasa. Se uita pe foia pe care o luase din mana acesteia cu numai cateva minute inainte si constata ca pe spatele biletului se afla si adresa destinatarului.

“Poate ca voi gasi ceva de valoare acolo. O femeie singura isi face provizii, are bani pastrati deoparte, trebuie sa gasesc ceva. Si scuza asta e numai buna…Cine stia ca o sinucigasa ma va ajuta sa imi rezolv problemele economice?...”

Nu mai statu mult pe ganduri si pleca din incapere, lasand-o pe tanara in chinurile febrei.

- Deci, cum se simte? il intreba Theo pe baiat

- Doarme. E cat de cat bine. Nu cred ca a suferit vreun traumatism. Doar are febra si delireaza. Tot pronunta un nume –Ethien si uite, am gasit asa in pumnul ei.

Si Luca le arata celor doi batrani biletul pe care reusi sa il ia din mainile femeii.

- O doamne, saraca femeie. Cred ca i-a fost foarte greu tot timpul asta. Singura, cu sotul pe dumnezeu stie unde, fara niciun sprijin…of doamne.

- Ma gandeam ca daca tot am adresa pe bilet sa ma duc sis a ii aduc poza. Cine stie, poate o va face mai bine, spuse Luca.

- Nu stiu de ce trebuie tu sa te duci in casa femeii, da’ ma rog….Du-te!

- Sa nu iti uiti haina si umbrela scumpule, zise grijulie ca de obicei Theo.

Luca insa nu mai astepta si alte sfaturi. Isi lua haina si iesi pe usa. Casa o gasi relativ repede.

Spre surprinderea sa, usa era descuiata. Intra in casa, si dupa ce constata ca nu era nimic valoros la parter, urca la etaj. Deschise usa unei incaperi care parea a fi dormitorul principal. Ar fi fost destul de ordonat daca nu era gramada aia mare de hartii pe pat. Luca lua la intamplare una si o citi.

14 octombrie 1868

Iubite,

Ma rog vantului sa imi poarte soaptele pana la tine, ma rog valurilor sa imi conduca iubirea pana ce te va gasi. Oricat de departe ai fi, oricat de insetat ori flamand ar fi sufletul ori trupul tau inima mea va alina durerea ce salasluieste adanc in fiinta ta. Nu voi merge mai departe, nu voi lasa in urma momentele de fericire ori tristete care m-au invatat sa traiesc cu adevarat, nu voi uita nicicand iubirea ce ti-o port. Oricat de multe ar trebui sa indur, oricat de mult ar trebui sa te astept, voi fi mereu in portul ce te aduce acasa. Voi astepta in toate zilele cu soare ori ploaie, in toate noptile cu lumina felinarului de veghe. Voi face orice va fi nevoie pentru ca Dumnezeu sa ingaduie sa te intorci acasa, sa te intorci langa sufletul meu, sa imi fii aproape, sa iti pot atinge parul aspru , sa iti simt mirosul pielii sarat, ca de fiecare data cand te intorci de pe mare. Si atunci, in sfarsit, alaturi de tine sa aflu cum e sa fii langa cel caruia inima ta i-a jurat iubire eterna, sa aflu cum e atunci cand cuvintele sunt de prisos. In fiecare zi , privind spre orizont, astept corabia ce imi va aduce iubitul inapoi. In fiecare zi, zeci de vapoare vin si pleaca din port, insa tu nu esti pe niciunul. In fiecare zi vad cupluri fericite, care se bucura de regasire. Ma intreb daca si ei nutresc aceleasi sentimente unii pentru altii ca si noi. Ma intristez vazand fericirea altora iar daca asta inseamna egoismul, atunci da, sunt egoista pana in varful degetelor pentru ca te vreau alaturi de mine. Stau cu zilele asteptand sa te intorci, cateodata uitand de propria-mi existenta. Am inceput sa cunosc tot felul de oameni: marinari cruzi ce nu sunt capabili de sentimente pure si care nici nu vor cunoaste fericirea vreodata, bunici, soti ori tati care sunt siliti sa munceasca pe mare pentru a-si putea intretine familiile, oameni care au cunoscut pericolul, durerea si dorul de casa. Ma rog in fiecare zi ca tu sa nu afli ce e durerea, ma rog sa iti gasesti drumul spre casa, ma rog sa vii in portul cu felinar, acolo unde umbra fercirii te asteapta. E inutil sa iti spun cat de mult fiinta mea iti simte lipsa ori cat de mult sufletul meu plange dupa iubirea ta. Voi continua sa te astept in fiecare noapte cu luna plina, in fiecare zi cu adierea unui nou inceput, te voi astepta si intreaga eternitate, pana ce, vantul se va indura de iubirea noastra si te va purta spre portul unde farul lumineaza fericirea marinarilor intorsi acasa.

A ta pentru totdeauna,

M. R.

Rand pe rand citi toate scrisorile femeii, adresate sotului ei plecat pe mare. Toate erau datate, cu o vechime de aproape doi ani, fiind scrise la o distanta de o saptamana una de alta.

Langa scrisori vazu si o fotografie pe care nu o observa pana acum. Era un barbat tanar, la vreo 35 de ani, brunet, cu o carare pe partea dreapta care ii scotea in evidenta ochii mari.

Lua fotografia si o bagase repezit in unul din buzunarele hainei dupa care plecase spre casa celor doi batrani. Desi avuse alte ganduri la inceput, ii era teama ca mai apoi remuscarile nu ii vor da pace, mai ales in cazul mortii femeii. Pe drum, se tot gandi la femeie, la el, la cat de mult se asemanau cei doi, cat de diferiti erau prin modul in care actionau si cat de mult suferisera din pricina unei persoane importante din viata fiecaruia. Se tot gandea la frumusetea femeii din incaperea saracacioasa a batranilor, la cat de aproape fusese de ea, la febra care probabil in momentul ala o chinuia mai mult poate decat suferinta si dorul de sotul pierdut pe mare.

2010-06-05T16:09:00.004+03:00

new me, new look

De ceva timp incoace am cam uitat (intentionat sau nu) de blog cu toate pregatirile ptr excursia din Bulgaria-banchet, curs festiv, facultate, viata personala bla bla....BAC? Ei bine, se pare ca a disparut complet din vocabularul meu. O sa ma apuc eu si de invatat....candva.

Ca tot veni o noua zi, o noua eu, m-am gandit sa schimb si infatisarea blogului. Sper sa va placa asa cum imi place si mie. Numai laptopul meu si Sunetul stiu cat m-am chinuit sa iasa bine :))

Promit sa ma intorc si maine pe aici ...de ce nu, poate si sa scriu.

PS: na poftim si cateva poze cu mini tunul Eiffel, marea curata si rasaritul la o alta Mare Neagra...

to be continued....

2010-04-12T21:06:00.001+03:00

JURNAL DE BORD / CALATORIE / BIROU / PAT

Cand eram mica obisnuiam sa colind hai-hui strazile. De fiecare data cand ajungeam in fata unei cladiri impunatoare ma miram cum se face ca eu sunt asa de mica si ea asa de mare. Incetul cu incetul am ajuns sa iubesc locurile care aveau o oarecare importanta istorica pentru oras dar si locurile prin care nu ajungea multa lume. Pe vremea aia eram prea mica sa stiu ca o cladire e construita in stil doric, ca are o suta sau doua de ani, insa eram fascinata de maretia acelor lacase fermecate care aveau sa-mi marcheze copilaria.

Cu timpul am ajuns sa apreciez orice lucru vechi in care gasesc ceva nou, orice lucru plin de semnificatii sau simboluri, orice parte din istoria unui popor strain, orice parte din natura, din patrimoniul national, in sfarsit, orice lucru ce contine o farama din sufletul cuiva.

Insa nu voi vorbi acum despre asta, ci despre un moment important din copilaria mea.

Nu mai tin minte exact cine mi-a vorbit prima data despre acest loc (probabil educatoarea) dar un lucru e sigur: am stat ca pe ghimpi pana nu m-am aflat in fata faptului (locului mai bine zis) implinit.

Intr-o zi cu soare mama m-a imbracat, m-a luat frumusel de manuta si m-a plimbat prin tot orasul pana ce am ajuns in fata unei cladiri mari, albe, inconjurata de verdeata. Am urcat emotionata cele cateva trepte si dupa ce mama a stat cateva clipe de vorba cu o femeie a venit la mine si mi-a intins un dreptunghi alb zicand: „Asta e permisul tau. Ai grija sa nu il pierzi.”

Apoi, nu stiu cum, am ajuns intr-o camera ce parea fara sfarsit, plina cu rafturi de carti. M-a apropiatde un raft simtind ca inima o sa imi explodeze. M-a intins si am luat o carte. Tin minte ca am rasfoit cartea aceea minute in sir, fascinata de paginile scrise, de mirosul tusului si cel al paginilor relativ vechi. Imi aduc aminte ca mama a venit si m-a luat de mana. „am gasit cartile care iti trebuiesc. Acum hai acasa.”

In acea seara am visat ca pluteam printre sute si mii de rafturi pline de carti, oprindu-ma din cand in cand, rasfoindu-le.

De atunci, am ramas fascinata de biblioteca si ersul intr-acolo a devenit un drog ptr mine. Pur si simplu ma duc, ma plimb printre rafturi pana gasesc un titlu ce imi atrage privirea si rasfoiesc acea carte minute in sir, repetand actiunea pana ce ajung sa uit de mine.

Unii ar zice ca tampesti la propriu daca stai atatea ore intr-o biblioteca, dar pe mine ma linisteste statul printre carti, fiind unul din locurile unde ma simt ...acasa. De aceea unul din locurile unde ma refugiez cand „fug” de acasa e biblioteca, acea alba cladire impunatoare care ne asteapta sa ii descoperim miile de comori.

Un alt loc de unde puteam sa mai procur carti prin metode obisnuite dar si mai putin ortodoxe (si nu, nu furam carti, pur si simplu, vanzatorii, vadit impresionati cand ma vedeau stand cu orele printre rafturi, imi mai treceau prin spatele tejghelei si cartea mult dorita) era anticariatul. Nu cred ca voi uita vreodata magnificul miros pe care il simti cand intri prima data in anticariat. In toate directiile vezi numai carti vechi, roase, cu acel miros specific care, pe mine una, inca ma topeste.

In ceea ce priveste librariile, ei bine, cu ele e alta poveste. Sunt o ciudatenie intre anticariat si biblioteca, copilul amandurora si totusi, imbunatatita. E ca si cu matele. Vezi o pisica spalacita si zdrenturoasa, murdara si flamanda care iti face cu ochiul si zici ca vrei si tu una(asta e anticariatul). Apoi mai e mata de casa, spalata, care arata cat d ecat bine si care mananca in functie de cat si ce ii dai tu si la care ai acces nelimitat(biblioteca). Si desigur, mai e si mata „suprema”, pardon, stimata pisica , aia birmaneza, stufoasa, cu ditamai funda la gat, mereu aranjata, parfumata, care isi tine maturoiul de coada pe sus intotdeauna si pe care nu o poti atinge decat daca ai plasma(ca sa o vezi cand apare live sau in reluare la vreun concurs de fite). Mda. Asa e libraria in opinia mea. Intri, te delectezi cu o cafea, o muzica buna, oameni draguti si dornici sa te ajute, carti bune si iesi de acolo ori inghitind in sec fiindca nu ai avut destui bani sa cumperi o carte, ori impacat cu tine insuti fiindca ai aflat in sfarsit cat costa „Crima si pedeapsa” si „Idiotul”. Tu ala de acolo, da tu, cel cu carttile in mana, aia erau banii de intretinere !

Dar ce mai conteaza... Ai saracit prin fericire si cultura. Slavite fie cartile pentru care sufletul nostru si-ar vinde si trupul!

Si cand ne-o pune nenea Boc si taxa pe aer (ca pe apa de ploaie avem deja) atunci sa ne amintim dragilor ca...mai intai a fost CARTEA!

maybe next time...

2010-01-12T02:17:00.000+02:00

Vroiam sa scriu despre gripa mereu noua mereu veche (doar dateaza din ’76, tot in USA, ca sa vezi) dar m-au oprit posturile radio si tv. ProSTpaganda ne mananca zilele, cozile la vaccin- viata. Eu una am decis sa nu fac vaccinul so, nu o sa o mai lungesc. M-am razgandit in ceea ce priveste virusul si in cautarea de idei am ajuns sa dau peste 2 chestiute destul de interesante, si anume:

1. Tsutomu Yamaguchi, singura persoana recunoscuta official ca ar fi supravietuit bombardamentelor atomice de la Hiroshima si Nagasaki, a murit (ieri daca nu ma insel) de cancer la stomac la varsta de 93 ani.

Concluzia: ce nu te omoara te face mai puternic?...yeah, right…spune asta unui om care face citostatice si isi vomita matele in fiecare dimineata…

2. In frumoasa zi de 12 ianuarie( ca doar azi scriu) s-au nascut muuuuuuuulti oameni importanti pentru istoria lumii. Amintesc aici doua nume mai cunoscute : Jack London(1876) si …surprise …Haruki Murakami(1949) (nu e prea cunoscut, dar sper sa devina….si da sunete, Sputnikul meu…credeai ca am uitat?).
Din pacate, tot intr-o zi de 12 ianuarie, de data aceasta 1976 , poate (si cand spun poate spun cu siguranta ! ) una din cele mai importante scriitoare parasea lumea manuscriselor.
Agatha Christie inceta dupa 86 de ani sa mai analizeze mistere.

Concluzia: oamenii trec, cartile raman.

(Ca tot veni vorba, stiti cumva cum pot sa fac rost de un manuscris din secolul 16 de la BVAU?...tantili alea nu vor sa ma lase sa il vad nici cu mama cererii…)

Per ansamblu mini vacanta asta data de tevile sparte de la liceu nu imi prieste. Odata cu apa s-au dus si ideile mele.
…maybe next time…

tocul amintirii

2009-12-26T13:03:00.000+02:00

Indeasa stelele in debara
sterge-ti unghiile rosii
arunca intr-un colt de pat
ursuletul care ti-a spus povesti
de adormit
copii
despleteste-ti cozile
atent stranse de bunica
grijulie
iubitoare
azi strange ghemul de mohair si ascunde-l
in plamani
respira copilaria.
cu degetele rasfirate intinde-te pana la
raftul de sus
plamadeste un suras din faina
sterge elefantii mov din jurnal
si ascunde desenele cu pisici

-azi incalti pantofii cu toc -

bulgareala cu ...injuraturi ?!

2009-12-17T19:02:00.000+02:00

Din categoria povestilor “asa e pe la noi de cracaciun” vine si una calda, de azi. Ce s-a gandit gargarita din mine? Hai sa iesim la bulgareala. Si mi-am luat gogosica de manusa si hai prin oras la o plimbare, o bulgareala, un agatat…etc…

Mergand noi asa am luat niste zapada, am facut un bulgare si …poc!...in primul tip dragut pe care l-am vazut(da, din nou am fost facuta nebuna de Irina:)) ) Se intoarce nenea, zambeste, ma masoara din cap pana in picioare si zice: tu nu cumva vrei sa ma bagi si cu capul in zapada?....bineinteles a urmat un zambet nevinovat si o ridicare poznasa din umeri. Da, frumos, pana a disparut intr-un magazin.

Pe la banci insa am descoperit ce inseamna cu adevarat sa fii roman. Am ochit un tip oarecum dragut si poc! un bulgare in spate. Mare mi-a fost mirarea sa il vad pe respectivul intorcandu-se si incepand sa tipe: don’soara da esti chiar nesimtita! Sa arunci asa in oameni cu zapada, da se poate?... uimita i-am raspuns: e iarna! Vine craciunul, sarbatorile! Asa e iarna! Bineinteles ca si-a continuat drumul injurand probabil printre dinti.

Ei bine, nu imi pasa. Asta e pentru mine distractia in zapada, sa ma bulgaresc cu necunoscutii de pe strada, sa rad, sa fiu o nebuna in mijlocul iernii.

Asa ca maine voi iesi din nou pe strazi, voi face din nou bulgari de zapada si voi arunca din nou in necunoscuti. Poate ca nu toti vor raspunde la fel, poate ca ma vor injura, blestema etc …ei si? C’est la vie…

Azi prefer sa zambesc bulgarindu-ma, fiind nebuna...

...just...livin' la vida loca

Regatul meu pentru un … cadou!

2009-12-17T11:33:00.000+02:00

Prima ninsoare, prima bulgareala, prima inzapezire, prima avertizare meteo, prima interdictie din anul asta de a parasi orasul. Asta e decorul orasului zilele astea. Asta si bineinteles multimile alea de marionete care marsaluiesc prin oras in cautare de…ati ghicit…cadouri !

Toata frenezia asta cu mosul, cadourile de sub brad a scapat de mult de sub control (desi, pe timp de criza, toata lumea, aparent, mai sterge de pe lista niste cadouri ptr plozii lor, niste dulciuri, ca deh, ei sunt cei mai mici si ei sufera mereu cel mai mult) si incepe sa ia o intorsatura aproape dramatica. Sa vezi zilnic oameni care se imbrancesc in magazine, care isi smulg unul altuia si ultimele fire de par pentru a obtine cadoul “perfect”, oameni care isi pierd bunul simt(ma rog, daca il mai aveau), care tipa, injura si altele. Ei bine oameni buni, asta e noul spirit al craciunului ! Enjoy!...

Cu totii vrem sa alegem cel mai frumos, potrivit, mare,(daca se poate si ieftin:)) ) cadou. Insa cadoul absolut cere sacrificii precum fire de par lipsa, haine rupte, cedari nervoase si asteptari la cozi interminabile daca e sa vorbim de supermarketuri.

Pentru cei ce privesc spectacolul pare o comedie scoasa din schitele lui Caragiale, insa pentru cei care isi dau sufletul pentru ultimul catel de plus de pe raft e o tragedie sa isi vada copilul de Craciun cum plange ca mosul nu a fost in stare sa imbranceasca mai mult pentru cadoul lui. Oare asta vrem pentru copii nostri? Asta ii invatam: sa aprecieze cele mai scumpe cadouri sau adevaratele valori?

Si acum, la aburul ciocolatei calde, stau si ma gandesc ce s-a intamplat cu vechile traditii, cu bulgareala, oamenii de zapada, colindele, celebrele turte cu nuca, oamenii buni, deschisi si primitori ? Unde au disparut? Se pare ca erau reduceri la Ireal…

Poate ca sunt eu de moda veche dar prefer sa inchid ochii pe strada la toate acele lucruri. Prefer sa imi aduc aminte de copilarie, de vremurile cand ma dadeam cu saniuta, cand faceam cazemate in fata blocului, cand ma sarutam sub crengute de vasc, cand mergeam cu colindul si ne bucuram cu totii de bomboanele si portocalele primite(si nu de cat de mare e teancul de bani), imi aduc aminte de serile in care ma intorceam in casa, plina de zapada si cu obrajii rosii si mama ma scutura de zapada in timp ce tata imi inmana o cana de vin fiert, imi aduc aminte de vecinii mei mereu cu zambetul pe buze, imi aduc aminte de copiii fericiti de pe strazi, imi aduc aminte de ceea ce inseamna cu adevarat spiritul Craciunului si atunci zambesc pentru ca stiu ca undeva un copil rade din nou in zapada, un altul face un ingeras in zapada, altii se dau cu sania si sufletele lor prea mari pentru trupul lor cel mic sunt inca nepatate de lacomie.

Asa ca, daca nu stati pe undeva la coada, va poftesc la bulgareala si o cana de vin fiert!

2009-11-30T00:16:00.000+02:00

dupa traumele din ultima postare m-am gandit sa va mai inveselesc, sa va spun o poveste de adormit copii pe care i-am zis-o cristinei aseara, in 5 minute. da, e la comanda, pe loc:))....nu e cine stie ce, da' pentru o mogaldeata mica nici nu trebuie sa fie, nu?

somn usor la dintisor
de dormi frumos, vei visa un printisor
si calare trop trop trop
prin paduri si flori in snop
peste mari de peruzea
printr-o ureche de margea
am ajuns si la castel
unde ne-asteapta-un prichindel
si zambeste si mai sare
ca vrea sa creasca prichindel mare
si-l luam cu noi in vis
in tara lui voda nins
unde totu-i alb ca varul
unde nu calca avarul
unde-s toti buni , frumosi
din cartea de povesti scosi
si toti zambesc la prichindel
care-acu-i mai maricel
si zambeste si el la lume
sa vezi ce zane o sa se adune
sa-il primeasca in patul lor pufos
verde si calduros
unde zana zanelor il va inveli
noapte buna ii va sopti
si-i va pecetlui fruntea
cu un sarut de lalea
si va sta alaturi
pana cand cel mic va adormi…

moravuri "genetice"

2009-11-29T22:34:00.000+02:00

Soricelul se uita lung in stanga si in dreapta. Isi misca tacticos mustatile frumos arcuite si isi scoase din buzunarul cusut cu un fir de par balai un fir de iarba. Il aseza dupa urechea desirata si se aseza in coada pentru a privi nepasator apusul de soare. Gazele inca dansau nestingherite in aerul caldut de sfarsit de vara iar in lanul de grau doua pisici faceau repetitie pentru spectacolul de caritate pentru ajutorarea oii latoase din curtea boierului care isi pierduse in urma cu doi ani un smoc de blana din dreptul urechii. Se poate spune ca de atunci a ramas marcata si nici nu mai aude, nici nu mai realizeaza ce face. Se spune prin curtile satului ca zilele trecute ar fi mancat chiar mancarea gainilor si ar fi vrut sa se ghemuiasca sub closca.( Norocul gainii a fost ca in momentele alea a trecut pe acolo Runa, cateaua maronie de vis-a-vis care a reusit sa o traga de carliontii matasosi pe biata oaie.)

Soricelul se tolani pe iarba gandidu-se la el, la viata de la tara, la cum ar fi stat lucrurile daca ar fi reusit sa ajunga un soarece influent, cu multa branza in banca. Ei da, la costum, cu papion de mohair, toate soricioaicele l-ar fi admirat cand ar fi traversat strada. Numai sa nu fi sfarsit ca varul lui ,Vladimir (ce-i drept, var vitreg) care locuia intr-o casa de oameni bogati si intr-o buna zi, din curiozitate, pe cand se plimba prin casa mare, fu aspirat din greseala. „Ei, daca nu a stiut sa se limiteze la cat avea, asa ii trebuie. Manca-l-ar matele!”

Se tot straduia sa se gandeasca la altceva insa nu ii venea in minte decat imaginea lui, imbracat la patru agrafe, cu papionul de mohair, cu mustatile frumos rotunjite fluturandu-i in vant. Asta da viata de soarece!

Insa, ca toti soriceii care viseaza la mai multa branza decat pot manca, rozatorul nostru nu le vazu pe matele de vis-a-vis, din lanul de grau, care ii faceau semne disperate. In mai putin de 10 secunde nu mai conta din pacate nimic. Firul de iarba fu rupt, urechile razlete nu mai fluturau acum in vant iar mohairul se desirase.

Caruta trecu mai departe, in urma ei ridicandu-se stafii aurii...

PS: Damn, ar trebui sa incetez sa imi mai omor personajele, nu?:))

a avea sau a nu avea defecte...?

2009-11-24T19:31:00.005+02:00

Am primit ordin de la tanti aia de sus sa completez un “formular de inscriere” pentru a-mi inscrie defectele la scoala(merci cu ocazia asta…prima leapsa:D).

Asa deci si prin urmare, let us begin:

1. Sunt incapatanata si asta o stie toata lumea. E imposibil aproape sa te intelegi cu mine. Daca spun ceva si tu ma contrazici, nu te astepta sa zic “da, asa e, ai dreptate”. Chiar daca nu am dreptate continui cu teoria mea pana mor si bineinteles, aduc si dovezi care sa imi sustina teoria. Cred ca un exemplu concludent ar fi scoala, orele de filozofie ori romana la care cearta cu profii a devenit ceva obisnuit pentru mine(din pacate si ptr colegii mei :)) cine sufera cunoaste)

2. Sunt ceea ce se poate numi “ un copil neascultator”. Bunica imi spune sa imi iau parul din ochi (silly isn’t it?...ar fi si mai fain sa iti creasca par in ochi:))), mama sa nu mai stau in pijamale toata ziua prin casa, sa imi fac ordine in camera…etc etc…cine se oboseste sa asculte? Si asta ne aduce la…

3. Sunt dezordonata! Probabil cea mai mare din cate exista pe planeta asta. Si ma mandresc cu asta! Mereu mi-a placut sa cred ca am ceea ce am numit o “dezordine ordonata”. Cum vine asta? Simplu! Totul e vraiste si mereu reusesc in mai putin de 30 sec sa gasesc ceea ce caut. Sunt ca un mic Mos Craciun: stiu exact ceea ce vrea fiecare copil.(Nu ar trebui sa te surprinda, in eventualitatea unei vizite surpriza daca gasesti pe birou cercei, pixuri, mere, banane, fotografii, caiete, bustiere, lumanari, baterii, aparate foto, mp4, bomboane si alte chestii obisnuite ptr un birou) Nu consider asta un defect(prietenii s-au obisnuit), dar sunt si persoane care sunt impotriva asa ca de aia am decis sa trec si asta pe lista.

4. Sufar de logoree acuta. Dupa cum se poate observa si in articolul asta nu pot spune in 10 randuri ce defecte am. Si cand ma lungesc la vorba, ei bine, Doamne ajuta!..

5. O alta problema de-a mea e orgoliul care, la fel ca la majoritatea persoanelor, nu prea poate fi cantarit. Imi vine extrem de greu sa renunt la parerile si convingerile mele si nu ar fi bine sa ma contrazici sau sa spui ceva despre mine ca se lasa urat…and I mean it!

6. Bunatatea exagerata ar trebui ,asa cum afirma o colega, sa fie asezata frumos pe lista defectelor. Intr-adevar in unele situatii bunatatea mi-a adus mai multe belele decat lucruri bune. Asa ca am decis sa dau in marsalier si sa incerc si partea cealalta a drumului doar doar voi gasi ceva mai bun si poate ca daca o sa am o placuta inscriptionata “caine rau” o sa o fie in concordanta cu sfatul ei:”fii barbata, Zoe!”

7. Sufar de un pic (mai foarte mult) Alzheimer. Uit aproape orice: sa dau un telefon important, sa predau articolele la timp, sa imi fac temele(bine, asta s-ar putea cateodata sa fie intentionata), uit zilele de nastere, uit unde imi pun anumite lucruri, uit sa platesc facturi, sa ud florile…ce sa mai…uit muuulte. Ei, sunt uituca, si ce? Cineva spunea ca uneori, cel mai mare dezastru se poate transforma in cel mai frumos lucru din viata ta, asa ca, nu ma grabesc sa imi aduc aminte...

8. Uneori sunt pretentioasa. Si aici nu ma refer la mancare, haine, si lucrurile alea lumesti. Nu. Sunt pretentioasa atunci cand vine vorba de oameni. Imi aleg cu foarte mare grija (aproape milimetrica) prietenii, oamenii care intretin conversatii cu mine, cu alte cuvinte imi respect standardele, pe care cred ca toata lumea le are. Nu sunt dispusa sa las de la mine nimic. Te ridici la nivelul asteptarilor, iei certificatul de competenta pe care scrie “experimentat”. De nu…mai ai o sansa si ora viitoare :))...dar la altcineva!

Ei bine, cam asa sta treaba la capitolul defecte. Dar lucruri bune nu "este"? Oare nu facem nimic bun in viata asta? Asa ca, sunt dispusa sa provoc blogosfera la o adevarata lupta cu propria memorie:
care sunt cele 5 lucruri bune pe care le-ai facut pentru cineva si de care iti aduci aminte?

Leapsa merge la Sunet si la care mai vrea paine calda la reducere.
5 amintiri la 10 mii !

" fii cine vrei TU sa fii ! "

2009-11-21T17:28:00.000+02:00

Dermatograf, creioane in par, saluri , sosete cu dungi colorate, colanti “fermecati”, fata posibilitatilor care, depinde daca se vor realiza sau nu, agenda mare si neagra care scoate coltii atunci cand o atingi si multi, multi cercei …

Da, cam asa o sa isi aduca aminte de mine colegii. Posibil, probabil, depinde… o data cu trecerea timpului ajungi la concluzia ca ori tu te sclerozezi inainte de vreme, ori parintii au dreptate atunci cand spun ca anii de liceu sunt cei mai frumosi. Stateam zilele trecute si ma uitam la liceu. Doisprezece ani in aceeasi cladire, 6 ori 7 ore pe zi. Nimeni nu ma poate contrazice cand spun ca e o tortura cateodata, dar, sunt si anumite momente care mai echilibreaza situatia.

Exista in amintirea fiecarui elev / fost elev cate un moment amuzant, cate un prof peste care cade ceva mai mai sa il omoare, mai cade cineva de pe scaun ori se balbaie, ori intregul cosmos comploteaza impotriva unui somer al UDFM. Cu totii am ras macar odata la scoala, am barfit, am contemplat peretii la lb. romana sau am chiulit de la o ora. Si pentru toate astea, aproape ca merita sa mergi la scoala. Bineinteles ar mai fi si alocatia care nu vine intotdeauna (la timp), dar cum banii nu mai cumpara de mult timp fericirea incepi sa iti pui intrebari existentiale care mai de care mai “importante”: cu cine s-a mai cuplat Marinica de la a 11-a E, cum o sa copii la nu stiu ce lucrare, cum sa iti barfesti mai repede prietena cea mai buna si, in cazul in care esti obisnuit cu mancarea multa, proasta si gratis, poti intotdeauna sa mai furi niste cornuri (+lapte) de la aia mici.

Oricare ar fi alegerea ta, a devenit un must actiunea in sine de a te distra la scoala, mai ales atunci cand vorbim de liceu! S-au dus emotiile de la romana, matematica incetul cu incetul dispare din aria curriculara, prietenii nu mai sunt prieteni iar daca iti inseli iubitul din liceu, ei bine…esti in trend.

Insa peste ani, nimeni nu-si va mai aminti de trendurile actuale, de Marinica sau de profa de biologie. Ne vom aminti de eleva porno, de profesorii care iau bataie de la elevi, ne vom aminti de clasele goale multumita gripei dinozaurine, dar si de X care a dat cu capul de usa de la clasa, de profa care s-a impiedicat si a cazut in mijlocul clasei, de colegii care au facut n lucruri tacanite.

Pana la urma conteaza cum te vad ceilalti, cum ii lasi tu sa te vada, sa te cunoasca. In functie de asta te vor respecta sau nu, te vor iubi/detesta, barfi/venera etc. O reclama de milioane(ei, nici chiar asa..) la un suc de doi bani suna cam asa: “fii cine vrei tu sa fii”. Si chiar aveau dreptate cu sloganul asta. Ar trebui sa incetam sa mai pierdem inutil timpul cu banalitati si lucruri care nu ne definesc .

Asa ca, de maine imi voi reatasa la cocul rebel un creion HB,imi voi lipi de lobul urechii cu super-glue doua gargarite, imi voi contura smaraldele, ma voi incalzi in imbratisarea salului si voi zambi no matter what happens cause’ …

“I am beautiful no matter what they say
Words can't bring me down
I am beautiful in every single way
Yes, words can't bring me down
So don't you bring me down today”

Eu, hac….pentru cine beau?...

2009-11-20T20:55:00.000+02:00

O lume caracterizata prin responsabilitate, bun-simt, curatenie etc etc . Cu totii am auzit acadelele electorale la tv, radio, pe strada sau in autobuzele arhipline care mereu ajung in statie de la o prezentare a unui parfum strain. Cu totii am savurat acadelele dulci si frumos colorate ca mai apoi, sa ne ducem la dentist si sa stam constiinciosi la rand, sa avem destul curaj sa nu fugim de la usa. Nu voi face analiza psihologico-politica a situatiei noastre ca si tara. Respiram destul praf, simtim destule gunoaie sub pantofii de firma si vedem mult prea multe specimene neidentificate. Din pacate Scully si Mulder sunt ocupati sa manance o shaorma asa ca unele dintre ele ajung sa ne conduca masina sau chiar tara. Si atunci incepem sa numaram : 1,2,3, …12 cand brusc, uitam sa numaram. Uitam sa spunem “Buna ziua”, uitam sa ridicam de jos bunul-simt, uitam sa fim noi. Peste doua zile vom fi obligati de doamna invatatoare sa invatam din nou sa numaram. Dupa saptamani intregi in care am recitit Caragiale, vom fi nevoiti sa refacem un puzzle in cabina de vot. Vom prinde poate, curaj,in singuratatea camerei mici si albastre, sau ne vom ascunde de omul mic si negru. Desi fitilul s-a ars de mult, putem totusi sa incercam sa frecam pietre, si poate, peste cateva milenii, ne vom incalzi, nu "prin bun simt si responsabilitate", nu "impreuna ptr o viata mai buna", nu prin imposibilitatea de a mai scapa de ceea ce ne frica, nu prin sms-uri de genul “sos Poporul Roman “, nu prin "nadejde, credinta si dragoste"…ci datorita propriei inteligente...care este !

praf de noi

2009-11-18T21:22:00.000+02:00

dimineata cu ploaie
dimineata cu doi
in fiecare zi e la fel
aceeasi tigara fumata mecanic
aceeasi cana cu aceeasi cafea
nimic nu ii deosebeste
in timp ce nimic nu ii aseamana
si totusi ii leaga ceva ce ii desparte
acea cafea, dimineata si acel doi
totul se destrama odata cu fumul de tigara
aceeasi tigara
frumusetea ei dispare
dragostea lui devine scrumul
mult prea gri
si ochii, ochii ei mari
devin doua gauri
mult prea goale
pentru a mai putea fi umplute vreodata
afara ploaia uda un caine infometat
la etajul trei
se stinge o tigara

parcul cu ciresi

2009-11-18T21:20:00.003+02:00

Lola stand pe o banca

asteptandu-si iubirea

imaginea aceea aparent perfecta

si totusi mult prea goala.

EL lipseste

asa cum a lipsit si in trecut

si cine stie cand va veni

insa Lola asteapta

rabdatoare ca de obicei

sa vina cel ce ii va putea stinge focul din priviri

aceeasi ora

acelasi vis

si nimic nu se intampla

e vina ei?

(poate ar fi trebuit sa joace la lotto

acolo ar fi avut mai mult noroc)

dar nu, ea asteapta

la fel de rabdatoare

ca in fiecare sambata

un copil ce isi cumpara

o inghetata

un caine ce alearga

dupa un frisbee

toti par a fi fericiti

numai Lola asteapta

singura

pe banca solitara

se uita la ceasul auriu de la mana

isi da seama ca a trecut de ora pranzului

se mai uita odata in stanga si in dreapta

asa cum o invatase mama sa faca

atunci cand traversa strada

pentru a observa lipsa celui mult asteptat

,,poate saptamana viitoare va fi cu noroc”

se ridica si pleaca.

in urma ei cade o floare de cires